Steaua – 7 mai 1986…

… era, la Sevilla, o zi călduroasă cu temperaturi de peste 30 de grade Celsius. Pe Stadionul Ramon Sanchez Pizjuan urma să se dispute finala Cupei Campionilor Europeni, între FC Barcelona și Steaua. Un număr de 70 000 de spectatori, majoritatea simpatizând echipa catalană, au asistat la partidă.

Un grup restrâns de suporteri și jurnaliști români a primit aprobare pentru efectuarea acestei deplasări. Prima repriză s-a desfășurat pe lumină naturală, sub soarele puternic al Andaluziei. Jocul a fost echilibrat, cu un ușor avantaj teritorial al Barcelonei. Steaua a jucat în alb deoarece la tragerea la sorți de la ședința tehnică Barcelona a fost favorizată și și-a păstrat culorile tradiționale, roșu și albastru. Carrasco și Marcos Alonso au avut unele ocazii periculoase la poarta lui Duckadam, iar Alexanco, cel care ulterior va fi antrenor în fotbalul românesc, a dirijat foarte bine formația gazdă. În echipa Barcelonei străluceau Schuster și Archibald, doi stranieri de valoare.

Repriza secundă a adus pe gazon, de această dată la lumina reflectoarelor, o echipă a Stelei mult mai mobilă și mai dispusă la fotbal de calitate, la ofensivă. Așa se face că steliștii au avut câteva ocazii bune de a marca prin Pițurcă, scăpat aproape singur cu portarul, dar și prin Boloni, Bărbulescu, Majearu sau Balint, care au încercat poarta de la distanță. Tentativele lui Boloni și Bărbulescu, șuturi puternice, pe poarta lui Urutti, pe finalul primelor 90 de minute, putea însemna golul decisiv.

Surpriza de proporții a fost introducerea antrenorului secund Anghel Iordănescu, în minutul 73 al jocului. El făcuse rocadă cu marele absent, Tudorel Stoica, suspendat. Stoica fusese trecut pe raportul oficial drept antrenor secund, în vreme ce Iordănescu a îmbrăcat tricoul cu numărul 13. Puiu avea deja o proeminentă șuviță de păr alb și era la câteva zile după împlinirea vârstei de 36 de ani. El a driblat fin, a pasat, a făcut presing, lipsa de activitate competițională în ultimii trei ani nefiind absolut deloc resimțită. Iordănescu intrase, teoretic, pentru 17 minute de joc, dar a jucat mai mult de o repriză, incluzând în această socoteală și prelungirile. El a jucat excelent lângă Boloni și Majearu, iar cooperarea cu Balint și ambii fundași laterali denotă că a fost un adevărat cap limpede al echipei. Mai târziu, într-un interviu, Iordănescu avea să dezvăluie că această strategie fusese pusă la punct de acasă, el dorind să se retragă într-un astfel de meci de mare importanță.

După cele 90 de minute regulamentare scorul a rămas alb, 0-0. În prelungiri, ambele echipe au dat dovadă de pragmatism, asumarea riscurilor fiind mult mai moderată. Au presat mai mult catalanii, însă lipsa de prospețime fizică a fost evidentă în ambele tabere. Nu a fost deci de mirare că nu s-a înscris, iar în minutul 120 tabela de marcaj era, în continuare, imaculată.

Așa că s-a ajuns la loteria rusească a loviturilor de departajare din punctul de pedeapsă. Barcelona mai trecuse prin acest supliciu și în semifinale,  când o eliminase, prin acest procedeu, pe IFK Goteborg, campioana Suediei.

Majearu a executat primul, telefonat, pe centru, iar portarul spaniol a parat. Duckadam a plonjat apoi în dreapta și a apărat șutul lui Alexanco. A urmat Boloni, dar al doilea specialist stelist la 11 metri a ratat la fel ca și Majearu. Duckadam ne-a păstrat însă vii speranțele, plonjând din nou în dreapta sa, pentru a doua paradă, la execuția lui Pedraza.

Iar loteria a continuat cu Lăcătuș. Acesta și-a luat elan și a șutat puternic, sub bara transversală, imparabil. Steaua deschidea scorul la Sevilla. Pichi Alonso, percutantantul atacant introdus în prelungiri, a trimis iarăși în dreapta lui Duckadam, iar cerberul stelist a ghicit din nou direcția, scoțând a treia oară.

Balint a executat fără complexe, cu un șut plasat, la colț, în dreapta lui Urutti, așa că Steaua s-a distanțat la 2-0. A venit rândul lui Marcos Alonso, al patrulea executant catalan. pentru Duckadam șutul urma să fie, conform declarațiilor sale ulterioare, 200 la sută pe colțul stâng. Acolo s-a dus și Duka, iar mingea s-a oprit între mănușile sale uriașe. Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Ilie Bărbulescu, desemnat al cincilea executant, nemaiavând de ce să șuteze, a sprintat imediat spre trofeu, ignorând protocoalele oficiale. Duckadam a pornit și el în fugă spre centrul terenului, în vreme ce de la microfonul televiziunii publice Teoharie Coca Cosma, sub imperiul emoțiilor, anunța că suntem finaliști, rostire rămasă celebră pentru antologia crainicilor sportivi d elimbă română. Câțiva ani mai târziu, după accidentul care îl va scoate din circuitul de performanță, Duckadam va recidiva. În poarta Vagonului Arad, în tururile inferioare ale Cupei României, el va apăra două lovituri de departajare pe terenul celor de la Bihoreana Marghita, calificându-i mai departe pe vagonari.

Așa s-a scris, succint, cea mai frumoasă realizare din toate timpurile a fotbalului românesc. Artizanii acestei performanțe au fost:

Duckadam și Stîngaciu – portari;

Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu, Weissenbacher – fundași;

Stoica, Majearu, Balint, Bălan, Pistol – mijlocași;

Lăcătuș, Pițurcă, Radu II – atacanți.

Emerich Jenei, Anghel Iordănescu, Vasile Iordache – antrenori;

Ioan Alecsandrescu – conducător;

Cristian Gațu – președintele secției de fotbal.

Alături de aceștia și-au adus aportul mult mai mulți tehnicieni și diverși specialiști pe care, din păcate, nu îi putem enumera fără teama de a omite pe cineva.

La sosirea în țară, pe aeroportul din Otopeni, steliștii au fost întâmpinați de peste 15 000 de oameni care, în puterea nopții, s-au dus pe jos, în coloane, din București  Pe 12 mai 1986, delegația stelistă, având în posesie trofeul original al Cupei Campionilor Europeni, alături de copia în miniatură, a fost primită în vizită oficială de președintele Republicii Socialiste Române, Nicolae Ceaușescu, la Consiliul de Stat, atunci acordându-se distincții jucătorilor, antrenorilor, cadrelor și tehnicienilor. Această zi, 12 mai 1986, conform epocii, a fost declarată de jurnalistul Horia Alexandrescu, drept cea mai frumoasă a fotbalului românesc.