Un testament pentru viitor – Corneliu Coposu, conștiința unei națiuni fără busolă morală
”Negociem orice, dar nu negociem principii” și ”blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani FSN să se afle și la stânga, și la dreapta eșichierului politic” sunt doar două dintre declarațiile făcute de marele Corneliu Coposu cu puțin timp înainte de moartea sa, cu o claritate tăioasă, aproape profetică. Ele nu sunt doar simple cuvinte, ci elementele de bază ale unei filosofii politice, testamentul unui om care a înțeles că o națiune nu se construiește pe compromisuri morale, ci pe principii ferme. Astăzi, la peste trei decenii de la revoluție, privim scena politică românească, alegeri comasate, liste comune, o confuzie doctrinară care a transformat spațiul public într-un balet al intereselor, și nu putem să nu ne întrebăm cu o durere amară: oare ce ar fi spus acum marele om politic, seniorul? Ar fi văzut în această realitate confirmarea blestemului profețit, o înfrângere a idealurilor pentru care a jertfit o viață?
Corneliu Coposu, politicianul care a visat 40 de ani la libertate, dar care după revoluție a fost salvat cu tancul de furia neocomuniștilor, rămâne o figură tragică și monumentală a istoriei noastre recente. Pe 11 noiembrie se împlinesc 30 ani de la moartea sa, o ocazie de a reflecta nu doar asupra biografiei sale extraordinare, ci și asupra relevanței dureroase a mesajului său în România de astăzi. Corneliu Coposu și-a pierdut 17 ani din viață în închisorile comuniste, a fost batjocorit, scuipat și umilit tocmai într-o Românie ”liberă”, pentru care luptase și pe care o visase cu o ardoare mistuitoare. Aceasta nu este doar o poveste despre un om, ci despre o națiune care a avut șansa de a fi ghidată de o conștiință morală rară și care, prea adeseori, a ales să ignore această voce.
Destinul său, promis unei ascensiuni politice fulminante, a fost brutal reconfigurat de instaurarea regimului comunist. În virtutea activității sale politice și a funcțiilor deținute, Corneliu Coposu a fost arestat după infama ”înscenare de la Tămădău”, din 14 iulie 1947. A început atunci un calvar de 17 ani de detenție, o odisee a suferinței prin cele mai cumplite închisori și lagăre de muncă ale României comuniste: București, Pitești, Văcărești, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popești-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat. A fost o condamnare nu pentru fapte, ci pentru idei, pentru refuzul de a renunța la principii, pentru curajul de a crede în libertate într-o lume a sclaviei.
Durerea sa a fost dublată de tragedia personală. Trei ani mai târziu, soția sa, Arlette, a fost și ea arestată și condamnată la 20 de ani de muncă silnică, acuzată, într-un simulacru de proces, de spionaj în favoarea Franței. Arlette a cunoscut ororile temnițelor Malmaison, Jilava, Văcărești, Mislea, Miercurea Ciuc și Oradea. Ieșită din închisoare după 14 ani, bolnavă de cancer, Arlette s-a revăzut cu soțul său abia în 1964, după ce Corneliu fusese eliberat din domiciliul obligatoriu din Bărăgan. Au mai avut un an de trăit împreună, o perioadă marcată de disperare și de lupta cu boala necruțătoare. Arlette Coposu a murit în a treia zi de Crăciun a anului 1966, lăsând în urmă un gol imens și o rană deschisă în sufletul seniorului.
Greutatea fizică și morală a acestor ani de temniță este aproape de neînțeles. După ce a refuzat să semneze declarația propusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care îi oferea o reabilitare și un post bine plătit, rămânând fidel principiilor sale și memoriei lui Maniu, Corneliu Coposu, care cântărea 114 kg la momentul arestării, a ieșit din închisoare cu doar 51 kg. Între 1946 și 1989, a fost urmărit permanent de securitate, dosarul său de urmărire informativă însumând 38 de volume, circa 17.000-18.000 de file. Au fost 17 ani de iad, urmați de decenii de supraveghere, o pedeapsă prin care au încercat să-i frângă spiritul, dar nu au reușit.
Revoluția din 1989 l-a găsit pe Corneliu Coposu la o vârstă înaintată, dar cu un spirit intact și o voință de fier. El fusese, încă din 1987, informatorul liderilor politici occidentali despre existența PNȚ în ilegalitate. Speranța de libertate însă nu s-a concretizat în pace, ci într-o nouă confruntare cu vechii opresori, deghizați în salvatori. Corneliu Coposu s-a luptat și după revoluție cu comunismul, de această dată sub forma FSN-ului lui Ion Iliescu. Încă din ianuarie 1990 a avertizat: ”o să vedeţi că tot ceea ce fac Iliescu, Roman şi Brucan e doar o mascaradă”. Îl cunoștea pe Brucan, cel care, în 1945, îi ceruse condamnarea la moarte în ziarul ”Scânteia”. Când Brucan l-a auzit la televizor cerând dreptul de a vorbi, a exclamat: ”oricine, numai ăsta nu”.
Lupta pentru alegeri libere și corecte a fost rapid deturnată într-o serie de evenimente tragice, cunoscute sub numele de mineriade. Manifestațiile anti-FSN au fost întâmpinate cu o furie oarbă, alimentată de cei de la putere. În piață au fost aduși oameni înarmați cu răngi și topoare, strigând ”Moarte intelectualilor!”, ”Moarte lui Coposu!”, ”Noi muncim, nu gândim!”. A fost prima mineriadă, cea din ianuarie 1990, când mineri de la Târgu Jiu și Rovinari au fost aduși pentru contramanifestație, prefigurând atrocitățile din iunie.
Dimineața zilei de 14 iunie 1990 l-a găsit pe Cornelu Coposu asediat în sediul PNȚCD din Piața Rosetti. ”Lumea ne huiduia şi ne scuipa”, își amintea Ion Andrei Gherasim, șeful său de cabinet. ”când am ajuns în faţa tanchetei, mi-am întors capul şi am văzut cum cineva a vrut să-l lovească pe senior. M-am pus în faţa lui şi astfel respectivul m-a lovit pe mine în umăr.” Au fost scene de o violență șocantă, un coșmar al unei democrații abia născute. Coposu a refuzat inițial să părăsească sediul în tanchetă, conștient că totul era o înscenare menită să-l discrediteze, să-l arate pe ”dictatorul” opoziției. Doar promisiunea unei intervenții televizate, care nu s-a mai întâmplat, l-a convins să accepte. În interiorul tanchetei, sub ploaia de pumni și spute, cu un cuțit apărând prin geam, seniorul și-a îmbărbătat apropiații: ”Calmaţi-vă, nu se va întâmpla absolut nimic, pentru că nu au niciun interes să ne omoare! Eu am trecut prin momente cu mult mai crunte, asta e nimic faţă de ceea ce am trăit eu. Fiţi tari, eu sunt alături de voi!“, o mărturie cutremurătoare a calmului său în fața haosului, a rezistenței sale supraumane.
În ciuda batjocorei, a umilințelor și a agresiunilor fizice și morale, Corneliu Coposu a rămas un stâlp de nezdruncinat al opoziției democratice. El a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și l-a condus între 1990 și 1995. Mai mult, a demonstrat calități de strateg politic, convingând liderii partidelor din opoziție și ai asociațiilor civice că singura modalitate de a învinge puterea hegemonică a lui Ion Iliescu și a FSN-ului era cea a opoziției unite. Așadar, pe 26 noiembrie 1991, s-a format alianța politică și electorală cunoscută sub numele Convenția Democratică Română (CDR), al cărei prim președinte a fost Corneliu Coposu.
El a fost vocea care a denunțat impostura neocomunistă, demagogia și corupția. Intransigența sa, refuzul compromisurilor antimorale și fermitatea atitudinilor sale, devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a lașității, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental și de aceea, a fost identificat ca inamic al încercărilor de ”restaurare nostalgică a epocii de dinainte”. În 1992, a fost ales senator în Parlamentul României, continuând lupta din interiorul instituțiilor. Recunoașterea internațională nu a întârziat să apară: în mai 1995, a fost numit ofițer al legiunii de onoare, cea mai înaltă distincție acordată de Republica Franceză.
Coposu nu s-a sfiit niciodată să vorbească despre principiile sale, despre onestitate și etică. ”Politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate”, spunea el. I-a detestat ”pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militez.” A fost cel mai calomniat om politic din zilele postrevoluționare, dar aceste agresiuni i-au consolidat rezistența, iar prin el, milioane de români și-au regăsit speranța și credința în valorile democratice și în posibilitatea unei Românii curate.
Moartea lui Corneliu Coposu, la 11 noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniți din întreaga țară, o mare a speranței și a regretului care a confirmat impactul său asupra conștiinței naționale. Acest curent de simpatie a contribuit decisiv la victoria Convenției Democrate la alegerile generale din 1996, o victorie pe care seniorul nu a mai apucat să o vadă.
Testamentul său politic, descoperit abia în 2017, la 22 de ani de la moartea sa, este o mărturie cutremurătoare a viziunii sale și o lecție de morală pentru orice generație. Scris cu un an înainte de moarte, documentul trasează valorile care ar fi trebuit să definească politica românească și arată speranțele sale în generația tânără. ”cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să îmi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate.”
El a detestat minciuna, fățărnicia și materialismul istoric, considerând epoca comunistă drept”„cea mai mare catastrofă din istoria românească”. S-a considerat co-ostenitor la supraviețuirea PNȚ peste cele aproape cinci decenii de teroare, integrând partidul în internaționala creștin-democrată în 1987, ”într-o epocă de cumplită persecuţie şi supraveghere poliţienească”. A relegalizat partidul în noaptea revoluției, redeschizând ”drumul lui Maniu şi Mihalache peste un hău de 45 de ani, plini cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură ruso-comunistă”.
Testamentul său subliniază constant că a militat pentru prestigiul și interesele țării, nu doar pentru cele de partid. Corneliu Coposu nu și-a etalat patriotismul, fiind”„mândru de calitatea mea de român” și a suportat agresiunile fizice și morale care i-au fost adresate”„timp de o jumătate de secol”, consolidându-i rezistența. Mesajul său final este o pledoarie pentru moralitate, cinste și lealitate în politică, o condamnare a celor care ”negociază principiile” și transformă politica într-un mijloc de promovare a intereselor proprii. ”Oamenii și suboamenii ce s-au pretat la acțiuni degradante în perioada comunistă au suflete corupte și nu mai pot fi recuperaţi de societatea onestă a României viitoare”. În final, și-a exprimat o credință profundă în viitorul României și convingerea că ”restaurarea monarhiei este salvarea noastră”. Testamentul lui Corneliu Coposu nu este doar un document istoric, ci un reper moral, o moștenire pentru o națiune care încă se zbate să găsească drumul spre adevărata libertate și demnitate.
După o viață petrecută între zidurile reci ale temnițelor comuniste și în umbra umilinței, Corneliu Coposu nu a ieșit în lumină ca un învins, ci ca un martor al demnității românești, un om care a suferit fără să urască și a iertat fără să uite. Moștenirea sa nu stă doar în cuvinte, ci în puterea exemplului: tăria de a crede în libertate chiar și atunci când lanțurile păreau veșnice. Să ne imaginăm pentru o clipă o Românie eliberată de comunism, dar ghidată de o altă mână, una formată nu în anticamerele puterii securiste, ci în temnițele comuniste și în exilul democratic. Ce s-ar fi întâmplat dacă, după 1990, la cârma țării ar fi fost lăsați să conducă doi titani ai democrației românești: Corneliu coposu și Ion Rațiu?
România anului 2025 ar fi fost, probabil, un model de stat de drept și democrație consolidată în estul Europei. Fără ”mascarada” FSN și fără mineriade, instituțiile fundamentale, justiția, parlamentul, guvernul, ar fi fost construite pe principii clare, ne-negociabile. Coposu, cu intransigența sa morală, ar fi vegheat la puritatea procesului legislativ și la numirea de oameni integri în funcții cheie. Rațiu, cu experiența sa occidentală și cu un profund respect pentru constituție, ar fi asigurat echilibrul puterilor și funcționarea impecabilă a mecanismelor democratice, fără abateri populiste sau autoritariste, iar corupția ar fi fost combătută din rădăcini, nu ar fi fost doar o temă de campanie.
Transformarea economică ar fi fost, fără îndoială, una profundă, dar mult mai echitabilă. Coposu, un exponent al doctrinei național-țărăniste, ar fi prioritizat agricultura și dezvoltarea rurală, cu un accent pe sprijinirea micilor producători și pe restituirea corectă a proprietăților. Rațiu, un liberal convins, ar fi atras investiții străine masive, bazate pe transparență și pe garantarea proprietății private, fără ”privatizări cu cântec” și devalizări. România ar fi avut o clasă de mijloc puternică și o economie de piață robustă, cu o tranziție mai puțin dureroasă și mai justă social. Decalajele uriașe ar fi fost mult reduse, iar sentimentul de incertitudine și nedreptate nu ar fi otrăvit societatea.
Climatul social ar fi fost radical diferit. În loc de dezbinare și dispreț față de intelectuali, Corneliu Coposu ar fi promovat un dialog deschis, respectul pentru cultură și valorile morale. Societatea civilă ar fi fost încurajată să se dezvolte ca un partener real al guvernării, nu ca un dușman, în timp ce mass-media ar fi fost cu adevărat liberă și responsabilă, ferită de influențele politice și economice. Ar fi existat un accent puternic pe educație și pe reabilitarea valorilor naționale și creștine, dar într-un sens modern și tolerant, nu într-unul naționalist-extremist.
Cel mai important aspect ar fi fost modelul de leadership. În loc de ”lideri” meschini, gata să negocieze orice, inclusiv principii, România ar fi avut la conducere oameni de stat. Coposu și Rațiu ar fi exemplificat integritatea, sacrificiul personal și devotamentul față de țară, construind o cultură politică bazată pe onestitate, competență și profesionalism. Cetățenii ar fi avut încredere în clasa politică, iar tinerii ar fi fost inspirați să se implice în viața publică, văzând în politică o vocație nobilă, nu o sursă de îmbogățire rapidă sau de putere discreționară. Absența demagogiei și a populismului, caracteristice FSN-ului, ar fi permis o dezbatere publică matură și o soluționare responsabilă a problemelor.
În acest scenariu ipotetic, România de astăzi ar fi fost o țară în care moștenirea comunismului ar fi fost demontată sistematic, nu doar formal. Nu ar fi existat ”blestemul” repetării acelorași mentalități și practici. România ar fi fost o națiune mai unită, mai încrezătoare în sine, cu o identitate consolidată și o economie stabilă. Diaspora, în loc să fie o sursă de forță de muncă ieftină, ar fi reprezentat o punte vitală de legătură cu valorile și expertiza occidentală, mulți români alegând să se întoarcă într-o țară care le oferea oportunități și respect. Ar fi fost o Românie lipsită de complexele trecutului, o țară care ar fi recuperat rapid decalajele istorice, o Românie demnă, liberă și prosperă. Poate că un exercițiu de imaginație nu este doar o utopie, ci o oglindă în care putem vedea mai bine ceea ce am pierdut și ceea ce, cu adevărat, ne dorim să construim pentru viitor.
Corneliu Coposu a murit cu credința în România, dar cu amărăciunea de a vedea cum idealurile sale au fost batjocorite. Profeția sa despre ”blestemul României” – ca forțele neocomuniste să ocupe ambele extreme ale eșichierului politic – pare să fi prins contur în actualitatea alegerilor comasate și a listelor comune, o dovadă a lipsei de coloană vertebrală politică și a confuziei doctrinare. El a fost o conștiință incomodă, un moralist într-o lume a pragmatismului cinic, un far într-un întuneric dens.
Astăzi, când amintim de Corneliu Coposu, nu putem să nu simțim o durere ascuțită, un profet neascultat, a cărui viziune lucidă despre viitorul României a fost întâmpinată cu ură, batjocură și, în final, cu uitare. A plătit un preț inimaginabil pentru libertate și democrație, doar pentru a vedea cum noua Românie, pe care o visase pură, este iarăși capturată de forțele pe care le-a combătut o viață. Drama sa personală – ani de închisoare, moartea soției sale – este inseparabilă de drama unei națiuni care, eliberată de comunism, nu a știut să gestioneze adevărata libertate. Cu toate acestea, în testamentul său, a avut încredere în generația tânără. Oare această generație, rătăcită în zgomotul și superficialitatea prezentului, va reuși să-i ducă mai departe legatul? Va reuși să reconstruiască România pe acele principii pe care el nu le-a negociat niciodată? Doar timpul va decide, dar ecoul seniorului ne cheamă la o profundă reflecție și la o recuperare urgentă a eticii în politica românească.
Seniorul veghează acum nu doar asupra celor dragi, ci și asupra unui popor care încă se caută. Moștenirea sa, testamentul său politic, este o carte deschisă, o invitație la demnitate, onestitate și patriotism; este o moștenire care așteaptă să fie descoperită, înțeleasă și, mai ales, aplicată, pentru ca România să nu mai rătăcească și să-și îndeplinească, în sfârșit, potențialul pe care Corneliu Coposu l-a visat și pentru care a luptat o viață întreagă. Moștenirea sa nu este gravată în statui sau în denumiri de străzi, ci în ecoul tăcut al principiilor sale, care strigă și astăzi adevărul. România are nevoie mai mult ca oricând de vocea lui, de rigoarea morală și de integritatea sa, pentru a se elibera de blestemul pe care el l-a profețit.
Odihnește-te în pace, Seniorule, principiile tale trăiesc, chiar dacă România de astăzi le ignoră!
autor: Ciprian Demeter
