Sărbătoarea Dragobetelui a revenit relativ recent în atenția românilor atașați de tradițiile locale, ca replică la occidentalul Sf. Valentin.
Zeu al dragostei pe plaiurile mioritice, numit și „Cap de Primăvară”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”, Dragobetele este sărbătorit, în funcție de regiunea geografică, într-una dintre zilele de la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie, pe 24 sau 28 februarie, 1 sau 25 martie. Este evidentă așadar asocierea sa cu sărbătorile fertilității și ale renașterii naturii.
Termenul „Dragobete” are o origine incertă. Unii cercetători (Lazăr Șăineanu) îl consideră un derivat oltenesc de la Dragu sau chiar de la popularul brabete, însemnând vrabie. Alții înclină spre o legătură cu sărbătoarea religioasă celebrată în aceeași zi, „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, care în slavă se numește Glavo-Obretenia, forma evoluând în limba română până la „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”.
Dragobete, zeul autohton al iubirii
Folcloristul Ion Ghinoiu, în lucrarea sa Sărbători și obiceiuri românești, îl prezenta astfel:
După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii, păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei, Cupidon. El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdare şi sărbătoreau Dragobetele pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul.
Se spunea că păsările nemigratoare care nu se împerecheau în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor. De aceea, fetele și flăcăii se întâlneau în această zi și, îmbrăcați în straie de sărbătoare, mergeau la câmp sau la pădure, să culeagă viorele și tămâioare sau toporași, pe care le puneau la icoane sau le foloseau în descântece de dragoste. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, în jurul cărora stăteau de vorbă fetele și băieții. O practică menită, fără îndoială, să faciliteze cunoașterea tinerilor, în perspectiva căsătoriei. La ora prânzului, fetele se întorceau acasă alergând, urmărite de câte un fecior care le plăcea. Obiceiul este cunoscut sub numele de „zburătorit”, așadar o altă trimitere la lumea păsărilor. Dacă flăcăul ajungea fata din urmă și fata îl plăcea, se sărutau în văzul lumii, gestul semnificând logodna lor. De aici zicala „Dragobetele sărută fetele!”.
Dragobetele este identificat și cu un alt personaj mitic din panteonul românilor, Năvalnicul, un tânăr frumos care ia mințile tinerelor femei, motiv pentru care este transformat de Maica Domnului într-o plantă de dragoste.
Credințe și obiceiuri de Dragobete
Dragobetelui îi sunt asociate și o serie de practici magice. Din zăpada netopită încă, numită și „zăpada zânelor”, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă pentru a se spăla în anumite zile ale anului, ca să-și păstreze frumusețea. Dacă se găseau și fragi înfloriți, florile acestora se puneau în apa de spălat a fetelor, rostindu-se cuvintele: „Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparți!”.
În unele zone, femeile prindeau la gâtul copiilor un șnuruleț din arnici roșu împletit cu bumbac alb, să nu-i prindă soarele, obicei similar mărțișorului.
Tinerii, fete sau băieți, obișnuiau ca în această zi să își cresteze brațul în formă de cruce și să îți suprapună tăieturile, devenind astfel frați sau surori de cruce.
În unele zone ale țării, în această zi se scoteau din pământ rădăcini de spânz, folosite ulterior pentru tratarea diferitelor boli.
Interdicțiile din această zi se referă la activitățile din afara casei, nu la cele casnice:
Dragobetele se serbează; nu se lucrează, pentru a fi ferit de boale. Se începe orice lucru pentru casă, că merge cu spor. Se scutură și se așează în casă, ca să vie binele și averea să se întoarcă în casă. Nu se lucrează însă la câmp, în atelier sau în curte, că-i rău de friguri. (Marcel Olinescu, Mitologie românească).
Bărbații nu au voie să necăjească femeile sau să se certe în această zi, pentru a nu atrage ghinionul tot anul. Se spune și că plânsul în ziua de Dragobete este aducător de necazuri în lunile ce vor urma. Pentru că sărbătoarea este și una a naturii, sacrificarea animalelor este interzisă în această zi.
Se crede că cine nu întâlnește sau nu atinge o persoană de sex opus în această zi, va fi singur tot anul.
