Luna martie mai este denumită în calendarul popular românesc și Mărțișor. Cuvântul este diminutivul lui marț, vechiul nume popular pentru martie, și înseamnă literal „micul martie”. Când spunem astăzi „mărțișor”, ne gândim însă prima dată la acel mic obiect de podoabă legat cu un șnur împletit din două fire, unul roșu și unul alb, pe care îl poartă mai ales femeile în primele zile de primăvară.

Mărțișorul, obicei specific Peninsulei Balcanice

Obiceiul mărțișorului a fost inclus în 2017 în Lista elementelor patrimoniului cultural imaterial al umanității a UNESCO, la propunerea mai multor țări: Bulgaria, Macedonia de Nord, Moldova și România. Tradiția este însă mult mai veche pe aceste meleaguri, originile sale pierzându-se în timp. Cercetări arheologice realizate în România, la Schela Cladovei, în județul Mehedinți, au scos la iveală amulete asemănătoare mărțișorului datând de acum circa 8.000 de ani. Este vorba despre pietricele vopsite în alb și roșu, purtate la gât. Prezența atât la români, cât și la bulgari este atribuită stratului comun, daco-tracic. O altă ipoteză susține originea romană a sărbătorii mărțișorului, latinii sărbătorind Anul Nou pe 1 martie, luna lui Marte, zeu al războiului, dar și al fertilității, al vegetației, dualitate reflectată și în culorile mărțișorului.

Sărbătoarea mărțișorului este întâlnită în mai multe țări din Peninsula Balcanică, la aromâni și megleno-români, la bulgari – Martelnița, în Macedonia de Nord – Martinka,  Grecia de nord – Mart, în unele zone din Albania. Variante similare au și turcii din regiunea Edirne și găgăuzii.

Simbol solar, purtător de sănătate și noroc

Cea mai veche atestare a obiceiului mărțișorului la români datează de la începutul secolului al XIX-lea și o găsim în Condica limbii rumânești, un dicţionar manuscris, în șapte volume, realizat de boierul Iordache Golescu: „Mărţișorul este și luna martie, dar se zice și o aţă împletită cu un fir alb și cu altul roșu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”.

Folcloristul Simion Florea Marian, în Sărbătorile la români, descria mărțișorul astfel:

În cele mai multe părți din Bucovina și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor săi câte o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână.

Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb, sau din mai multe fire de argint și de aur, se numește mățișor, mărțiguș și marț.

Scopul legării sau punerii mărțișorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii și peste vară să nu-i apuce frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineață, până nu răsare soarele.

Simbolistica de origine a mărțișorului este, așadar, una solară. Banul este o imagine a soarelui primăverii, iar firul roșu este tot un simbol al focului, al luminii. Obiectul avea o funcție de apărare și de atragere a norocului, a binelui, a sănătății, fiind deci un talisman.

Tradiții de Mărțișor, în România

Copiii purtau la gât sau la mână mărțișorul timp de 12 zile, apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine, se credea că și copilului îi va merge bine în viață. Exista și obiceiul ca mărțișorul să fie legat de ramura primului pom înflorit, pentru ca purtătorul să fie frumos ca florile pomului.

În Muntenia, nu doar copiii, ci și femeile purtau mărțișor la gât sau la mână, să nu le ardă soarele: „Cine poartă mărțișoare, nu mai e pârlit de soare.” La sfârșitul lunii, ele legau firul la un trandafir, iar cu banul cumpărau vin, pâine albă și caș, ca să aibă fața albă și rumenă precum acestea.

În Dobrogea, mărțișorul era lăsat sub o stâncă, tipul de insecte găsite la fața locului fiind interpretat ca prevestiri. Sau era aruncat spre păsările călătoare care reveneau în țară, pentru ca fericirea să fie mare și înaripată.

În Transilvania, mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre sau de coarnele animalelor, crezând că alungă duhurile rele.

În Banat, Maramureș, Bucovina și în zona Moldovei, fetele oferă mărțișoare făcute de ele însele băieților, aceștia dăruind la rândul lor fetelor mărțișoare sau mici cadouri de 8 martie.

Astăzi, mărțișorul și-a pierdut în mare parte funcțiile sale ritualice, devenind o podoabă sau un suvenir oferit cadou. Mărțișoarele au diferite forme și sunt confecționate din materiale diverse, de la textile la lut, flori presate, scoici, sticlă, metal, lemn sau chiar plastic. Se obișnuiește ca mărțișorul să fie însoțit și de un buchețel de flori de primăvară.

Baba Dochia și funia anului

Ion Ghinoiu, în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești, vorbește despre șnurul de mărțișor ca „funie a anului”, împletită de Baba Dochia. În vechime, șnurul se împletea din lână albă și neagră, reprezentând împletirea zilelor de iarnă cu cele de vară, opoziția contrariilor: lumină-întuneric, cald-frig, fertilitate-sterilitate, viață-moarte.

Baba Dochia  este unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Există mai multe legende legate de această prezență mitologică. Unii îl asociază cu legenda Traian și Dochia, culeasă de Ghoerghe Asachi, trimițând la etnogeneza românilor. Se spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Ca să scape de patima lui Traian, îndrăgostit de ea, fata îl roagă pe Zamolxe să o prefacă în stâncă. Altă legendă o prezintă ca fiind mama lui Dragobete. Furioasă pe nora sa, aceasta pornește în căutarea primăverii, îmbrăcată cu nouă sau 12 cojoace, pe care le tot dezbracă, până rămâne fără niciunul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață. Legenda a dat naștere mitului Babelor, asociate primelor nouă zile din luna martie.

Numele Dochia se pare că nu provine de la Dacia, așa cum au susținut unii lingviști, ci de la numele martirei Evdochia, sărbătorită de creștini pe 1 martie. De la aceasta, personajul precreștin a preluat însă numai numele și data sărbătoririi. Baba Dochia este, în mitologia românilor, o bătrână urâtă și rea, asociată cu primele zile friguroase și capricioase din martie. Ion Ghinoiu, în lucrarea menționată, o descrie astfel:

Dochia este o zeitate feminină sezonieră care moare și renaște anual. Zilele urcușului, echivalente cu numărul cojoacelor purtate în spate, formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocțiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi și renașterea anului nou.

Femeile obișnuiesc chiar și astăzi să-și repartizeze cele nouă sau 12 zile ale Babei Dochia, în funcție de vârstă, pentru a afla cum le va fi firea de-a lungul anului, obicei cunoscut și sub numele de Pusul Babelor.