Povestea Nataliei – „Adevărul nu poate fi ascuns, nu putem fi depășiți!”

Vrem sau nu să credem sau să vedem dincolo de aparențe, războiul din Ucraina este o realitate. O realitate cruntă care generează un lung șir de drame. Oamenii suferă, sunt dezrădăcinați, familiile sunt destrămate și separate.

Ororile conflictului din Ucraina ne afectează pe noi toți, fie că acum conștientizăm sau nu. Recentele bombardamente asupra porturilor ucrainene de la Dunăre, Reni și Ismail m-au făcut să îmi dau seama că războiul este mai aproape decât credeam noi și vedeam la știri.

Așa că astăzi m-am hotărât să vă spun povestea Nataliei, poveste care m-a impresionat profund.

Natalia Karagheorghi, originară din regiunea  Odessei, Ucraina, este studentă la Facultatea de Litere din Universitatea ”Dunărea de Jos”.

Când atacul rușilor a început în Ucraina, Natalia era studentă în primul an în Odessa, la Universitatea de Economie, iar timp de șase luni a fost martora ororilor bombardamentelor.

Când auzi o sirenă în timp de pace, înțelegi că totul va fi bine, că nu se va întâmpla nimic, dar groaza încă te apucă, acest sunet îți mănâncă urechile și vrei să se termine mai repede. Și când tocmai au spus dimineața că războiul a început și o oră mai târziu auzi sirena și o notificare că trebuie să mergi la adăpost, ești cuprins de frică, panică, nu poți gândi calm și singurul lucru pe care poți să-l faci este să urmărești știrile. Despre mine pot spune că am avut o cădere, nu am putut să fac nimic, să mă gândesc la altceva, să nu mă gândesc la război. Într-o stare de panică, trebuie doar să te gândești cum să controlezi situația, iar războiul este un eveniment necontrolat, nu poți ghici ce se va întâmpla în câteva minute, așa că mi-am găsit liniștea doar urmărind știrile la nesfârșit. Oferă încredere, un sentiment că știi ceva, dar acest sentiment este foarte înșelător ,  povestește Natalia.

Mi-am plănuit viața să trăiesc în patria mea. Dar evenimentul unei zile mi-a schimbat viața”, explică tânăra decizia dificilă de a pleca din Ucraina. Dar, la stăruințele părinților, Natalia a venit în România în octombrie 2022, municipiul Galați devenind casă pentru ea, cu bucuria că este totuși aproape de granița cu Ucraina.

Principala provocare cu care s-a confruntat, ca orice alt refugiat, a fost bariera lingvistică. Când a sosit în România, locurile din anul pregătitor al Universității ”Dunărea de Jos”, unde studenții străini învață limba română, erau deja ocupate. Asta nu a împiedicat-o pe Natalia să învețe limba română și să se înscrie la facultate. Înscrisă și admisă la Facultatea de Litere, alegerea ei a fost specializarea jurnalism.

Limba română, învățată în nouă luni

În primele șase luni petrecute în România, Natalia își amintește cât de dificil i-a fost să se adapteze cu sistemul de învățământ din România și materiile de studiu, complet diferite de sistemul ucrainean cu care era familiară. Până să înțeleagă și să vorbească româna, Natalia nu a comunicat cu colegii ei. Când studenții erau în vacanța de iarnă și își petreceau sărbătorile fericiți în familie, ea s-a întors în țara ei și în căminul unde a crescut. Atunci a avut parte de o lună mai fericită și a început să-și vadă problemele altfel. A realizat că nu se mai poate întoarce în Ucraina, vacanța  fiind doar o vizită. Urmarea e una singură: se va întoarce în noua reședință pe care o numește „acasă”, în România. Au fost oameni care i-au spus: ”tu ești o refugiată, pleacă din țara mea!. Dar aceste cuvinte nu au afectat-o pentru că a avut parte de susținerea noilor prieteni din facultate, studenți ucraineni cu care era fericită să discute în limba maternă, dar și profesorii care au sprijinit-o și au motivat-o să continue învățarea limbii române. Vorbește entuziasmată și zâmbește când povestește despre activitățile din primul an de studenție, de oamenii care au susținut-o, dar își încheie mereu propozițiile menționând dorul de casă și de familie.

 „Nu voi putea uita niciodată sentimentul de frică care m-a cuprins când m-am trezit la trei dimineața, iar casa mea tremura atât de tare încât am crezut că este un cutremur, dar nu, erau explozii. Explozii puternice timp de două ore. Chiar și acum, când a trecut atât de mult timp sau doar când mă gândesc, sunt cuprinsă de teamă și anxietate, stări teribile, așa că încerc să nu mă gândesc niciodată la ce s-a întâmplat, dar nu prea reușesc”.

Mereu se gândește dacă familia ei este în siguranță, într-o zonă în care atacurile s-au intensificat în ultima perioadă. Despre bărbații din familia ei nu vorbește. Nu are voie să vorbească. Nici despre faptul că ei ar servi sau nu în armată. Acest subiect este interzis în Ucraina.

O amintire care o bântuie este prima zi a războiuluiși, când vorbește despre România, zâmbește iar și retrăiește momentele de la venirea în țară. A început să iubească limba, admiră cultura și își iubește prietenii români. Deși timidă și nesigură, româna ei este foarte bună pentru o persoană care a început să învețe limba acum nouă luni, dar ea  nu este de acord: „La început mi-a fost foarte penibil să vorbesc, mi-a fost jenă că nu știam multe cuvinte, și a trebuit să le traduc într-un traducător, iar problema care rămâne și astăzi este accentul. Nu cred că voi scăpa de el în următorii ani. Mulți mă susțin și spun că am învățat rapid și ușor limba, dar acest lucru este departe de a fi real. Nu pierd ocazia de a vorbi, pentru că înțeleg că aceasta este o bună practică. În plus, e o ironie că am intrat la jurnalism fără să știu să citesc, să scriu sau chiar să vorbesc românește. Dar mă străduiesc să învăț limba mai repede în țara în care se vorbește ea”.

În timpul vacanței de vară, Natalia s-a întors acasă, în Ucraina, unde, printre bombardamente, își petrece zilele alături de familie și prieteni, învață în continuare limba română citind literatură românească și alte cărți traduse. Deși fericită să fie alături de cei pe care îi iubește, noile atacuri ale rușilor o îngrijorează și o fac să se gândească că este posibil să revadă România mai repede decât și-ar dori, dar de data aceasta nu va fi singură, pentru că întreaga ei familie ei se gândește să părăsească Ucraina.

Aceste rânduri vă spun pe scurt povestea Nataliei. Povestea nu este unică. Milioanele de refugiați ucraineni se confruntă cu provocări similare și se întreabă dacă și când se va sfârși coșmarul războiului.

Vocea armelor nu este o soluție în secolul al XXI-lea. Rațiunea, dialogul, care să conducă la rezolvarea pe cale pașnică a oricăror diferende ar trebui să primeze.

Foto:
Un banner cât o lecție de viață