Românii sărbătoresc pe 24 ianuarie Unirea Principatelor Române sau Mica Unire, numită așa spre a o deosebi de Marea Unire realizată pe 1 Decembrie 1918.

Unirea statelor Moldova și Țara Românească s-a realizat oficial la data de 24  ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Țara Românească, după ce la 5 ianuarie 1859 fusese ales și domnitor al Moldovei.

Procesul unirii celor două state înrudite a început însă mai devreme, odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831-1832 în Muntenia și Moldova. Au urmat acordurile vamale dintre 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Actul a fost precedat în 1842 de un proiect de unificare a măsurilor și a greutăților.

Principatele române, placă turnantă între Orient și Occident

După ce Războiul Crimeii (1853-1856) a luat sfârșit, unirea celor două principate a devenit o temă importantă a dezbaterilor politice, atât în plan național, cât și internațional. Un rol important în realizarea acestui deziderat l-a avut propaganda unionistă desfășurată în țară și în străinătate de partida națională, cu precădere în Franța. I.C. Brătianu și-a vândut moșia pentru a-i susține financiar pe unioniști. Demersul a fost susținut de împăratul Napoleon al III-lea, care dorea să pună stavilă expansiunii rusești și să submineze monarhia austro-ungară, asigurându-și un bastion în zona răsăriteană. Tratatul de pace de la Paris, din 1856, prevedea așadar consultarea poporului român în problema unirii, Turcia fiind însărcinată să convoace în cele două principate  adunări ad-hoc în acest scop.

Stroe Ivașcu, delegatul țărănimii din județul Brăila la Divanul ad-hoc de la București

În primăvara lui 1857, a fost organizat Comitetul Central al Unirii, iar în octombrie 1857 s-au deschis la București și Iași cele două adunări ad-hoc, având un caracter reprezentativ. Doar marii boieri și clerul au votat direct, mica boierime, țăranii și liber-profesioniștii votând prin delegați. Reprezentant al țărănimii din județul Brăila în Divanul Ad-Hoc al Țării Românești a fost ales Stroe Ivașcu, din localitatea Tătaru, bunicul filozofului Nae Ionescu. În 1878, pentru activitățile realizate în Divanul ad-hoc, Stroe Ivașcu a fost decorat de regele Carol I cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler. Muzeul Brăilei „Carol I” deține, în patrimoniul său, ilicul lui Stroe Ivașcu, acesta fiind declarat anul acesta exponatul lunii ianuarie de instituția muzeală brăileană.

Deși în ambele principate adunările ad-hoc au votat pentru unire deplină, sub numele de România, și instaurarea unei monarhii ereditare străine, cele șapte mari puteri reunite la Paris în mai 1858 au semnat Convenția care stipula că noul stat, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, va avea doi domni pământeni, două guverne și două foruri legislative diferite, doar armata fiind comună. Unirea deplină nu era însă interzisă în mod expres.

Dubla alegere a lui Cuza, actul de naștere al României moderne

În cele două principate au fost organizate astfel alegeri pentru desemnarea celor doi domnitori. La Iași, în unanimitate, a fost votat domnitor colonelul Alexandru Ioan Cuza, fruntaș al Revoluției de la 1848. Același lucru s-a întâmplat și la București, ceea ce a pus puterile străine în fața unui fapt împlinit, reprezentând actul de naștere al României moderne.

I.C. Brătianu declara la 1 iunie 1883: „Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza domn că nu numai națiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă.” (I.C.Brătianu, Acte și cuvântări, apud Marea Istorie ilustrată a României și a Republicii Modova)

Printr-o activitate diplomatică intensă, Cuza obține recunoașterea dublei sale alegeri de către toate marile puteri garante: Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia. Abia în toamna anului 1861, Poarta recunoaște unirea politico-administrativă a celor două principate, doar pe durata domniei lui Cuza. În ianuarie 1862, guvernele separate din Principate au demisionat pentru a da posibilitatea alcătuirii la București a primului guvern unic al Principatelor, condus de Barbu Catargiu. Principatele Unite se vor numi însă România abia din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie.

Cine a fost Alexandru Ioan Cuza?

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad, fiu al lui Ioan Cuza, proprietar de pâmânt în județul Fălciu, și al Sultanei, de origine fanariotă. A studiat la pensionul francez al lui Victor Cuénim din Iași, apoi la Paris, luându-și bacalaureatul în Litere la Sorbona. Își continuă studiile în țară la Academia Mihăileană din Iași.

În 1837, Cuza se înrolează cu gradul de cadet, dar pleacă din nou la Paris pentru continuarea studiilor. Având origini boierești, devine ofițer, apoi avansează la rangul de colonel în armata Moldovei. În 1844, se căsătorește cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti-Solescu. Participă activ la Revoluția de la 1848 din Moldova, este luat prizonier și dus la Viena, fiind eliberat cu ajutor britanic. Revine în Moldova în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica și este numit ministru de război în 1858. Cuza a reprezentat orașul Galați în adunarea ad-hoc de la Iași, militând permanent pentru unirea celor două principate române.

Cuza, un reformator al spațiului românesc

Numele lui Al. I. Cuza este legat îndeosebi de înfăptuirea Unirii Principatelor și a modernizării țării. Alături de Mihail Kogălniceanu, colaboratorul său apropiat, domnitorul a inițiat importante reforme interne: reforma fiscală în 1861, secularizarea averilor mănăstirești în 1863, reforma agrară, reforma învățământului și reforma justiției în 1864. În timpul domniei sale au fost înființate primele universități din țară, cea de la Iași (1860) și cea de la București (1864) și a început construirea primei linii de cale ferată din țară, București-Filaret-Giurgiu. Epoca poștei moderne române începe în 1864, prin unirea serviciului poștal cu cel telegrafic.

Florin Constantiniu afirmă în lucarea sa, O istorie sinceră a poporului român:

„Cuza realizează, în șapte ani, performanțe ce fac din el un semănător –  în sens evanghelic – al modernizării; nu există ogor al vieții publice în care el să nu fi aruncat sămânța înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite – ca în cunoscuta parabolă – și ele vor fi culese târziu, de alții.”

Abdicarea și exilul

Regimul instituit de Cuza din 1864 i-a nemulțumit însă pe liberalii radicali, dar și pe conservatori, care și-au dat mâna, formând „monstruoasa coaliție”, menită să-l înlăture de la domnie. În noaptea de 11/23 februarie 1866, acesta a fost obligat să abdice și să părăsească țara, dar unirea înfăptuită de el nu a mai putut fi destrămată.

Și-a petrecut restul vieții în exil, la Paris, Viena sau Wiesbaden, Consiliul de Miniștri din timpul domniei regelui Carol I refuzând să îi acorde permis de intrare în țară. A încetat din viață în mai 1873, la Paris, în urma unei răceli puternice, suferind însă și de alte boli cronice. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de la Ruginoasa, după propria dorință, la ceremonie participând peste 30.000 de țărani. După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele i-au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.