424 ani de la Bătălia de la Șelimbăr, sau cum ne-am uitat istoria

La data de 18 octombrie pe stil vechi / 28 octombrie pe stil nou a anului 1599, avea loc Bătălia de la Șelimbăr, care a marcat un pas semnificativ în consolidarea statalității românești și a conștiinței naționale.

A fost un episod de o importanță majoră în istoria României, dar astăzi, este adesea trecut sub tăcere de presă și conștiința colectivă a națiunii.

Bătălia a avut loc între oastea munteană condusă de Mihai Viteazul, voievodul Țării Românești, și armata transilvană sub comanda cardinalului Andrei Bathory. Bătălia de la Șelimbăr a avut un rezultat deosebit de important pentru poporul român, deoarece a deschis drumul spre unirea Transilvaniei cu Țara Românească.

Înainte de a se îndrepta spre Alba Iulia pentru a îndeplini obiectivul istoric de unire a celor două provincii, Mihai Viteazul a reușit să convingă conducătorii celor două imperii puternice ale vremii, Habsburgic și Otoman, că acțiunile sale nu le amenințau interesele. După ce a asigurat hotarele țării, Mihai Viteazul și-a condus oastea spre Transilvania.

Victoria de la Șelimbăr a marcat unirea Transilvaniei cu Țara Românească

Oastea munteană s-a îndreptat către Transilvania în două direcții principale: cea mai mare parte a acesteia, sub conducerea voievodului, a traversat Valea Buzăului, în timp ce o altă parte, sub comanda lui Baba Novac și a fraților Buzești, a pătruns prin Valea Oltului, avansând spre Sibiu. Cele două coloane s-au unit la Tălmaciu pe 16 octombrie 1599, iar două zile mai târziu, la Șelimbăr, au întâlnit armata lui Andrei Bathory.

Bătălia a început cu un intens schimb de focuri de artilerie, iar cele 18 tunuri ale lui Mihai Viteazul au trebuit să facă față artileriei superioare numeric a cardinalului Bathory. Atacul cavaleriei muntene a fost condus de Mihai Viteazul însuși pe flancul stâng, în timp ce corpul principal al armatei conduse de Baba Novac a încercat să anihileze oastea transilvăneană din partea dreaptă. Mihai Viteazul a inițiat apoi un atac cu partea centrală a oștirii sale, care a pătruns în forță în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și nimicind centrul oastei comandată de Gáspár Kornis, care a fugit de frică de la locul bătăliei.

În această situație, armata cardinalului Andrei Bathory, rămasă fără comandant și atacată atât din centru, cât și din flancuri de oastea lui Mihai Viteazul, s-a dezorganizat rapid. Oștenii transilvăneni au intrat în derută și au început să fugă. Astfel, la Șelimbăr, Mihai Viteazul a obținut o victorie mare și strălucitoare.

Triumfător, Mihai Viteazul a continuat drumul către Alba Iulia, unde a fost întâmpinat cu o imensă bucurie de către marea masă de români transilvăneni, înfăptuind ceea ce avea să fie prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească.

Monumentul eroilor amplasat în anul 1932 la intrarea în Şelimbăr „în amintirea ostaşilor lui Mihai Viteazul căzuţi pe acest loc în anul 1599 şi a ostaşilor români căzuţi pe întinsul ţărei în războiul 1916-1919.”

Lecțiile unei istorii uitate

Cu toate acestea, în ciuda importanței sale istorice, bătălia de la Șelimbăr este adesea uitată sau minimizată în conștiința contemporană. Acest eveniment vital pentru identitatea națională românească nu primește adesea atenția cuvenită, iar contribuția lui Mihai Viteazul la istoria României este uneori neglijată.

Este important să recunoaștem, să ne reamintim și să celebrăm astfel de momente cruciale din istoria noastră pentru a înțelege mai bine drumul nostru ca națiune și pentru a păstra vie memoria acestor evenimente cruciale pentru noi, cu toate că ne aflăm într-o epocă a vitezei și a globalizării.

Dar sunt 424 ani de atunci … și nu este nicio panglică de tăiat …

Îmi vine acum în minte un citat celebru care îmi amintește de profesorii mei de istorie care m-au învățat o altfel de istorie decât cea pe care o învață copii noștri acum… O istorie a respectului față de cei care au făcut ca noi să existăm ca națiune. Adevărul este trist dar adevărat și, după cum spunea Nicolae Iorga: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”.

Pentru cei care doresc să revadă, găsesc aici filmul „Mihai Viteazul”.