Manelizarea, fenomenul care dă tonul tot mai mult în societate

Un sondaj recent a arătat fără dubii, dacă mai era cazul, că audiența manelelor moderne în România tinde să acapareze spațiul sonor muzical pentru un segment de populație care se apropie de o pătrime din total. Este un procent uriaș, având în vedere ce este acest gen muzical care a degradat complet originalul străvechi oriental. Iar manelizarea de care vorbim nu mai e doar distorsionarea sensurilor muzicale, ci a devenit o degradare generală a societății. Aproape toate domeniile de activitate au, în mai mică ori mai mare măsură, a da socoteală de manelizare.

Nu că ne-ar păsa prea mult, că nu se vede așa de la nivelul maselor de oameni care, adunate la un loc – fie că au sau nu legătură unele cu altele – formează societatea. Dar manelizarea este un fenomen care ar trebui să dea de lucru mai serios, de fapt foarte serios, sociologilor și psihologilor, educatorilor și făuritorilor de destine umane, inclusiv celor care activează în politică – fie că știu ce fac, pentru alții, fie că nu, și fac ce fac doar pentru binele personal. Dar în România, cel puțin, ar trebui să ne pese. Pentru că aici se petrece fenomenul. Și nu de azi, de ieri. 

Eugen Simion: „Nația noastră părăsită în mizerie și manelism are nevoie de modele.”

În 2005, regretatul Eugen Simion, încă președinte al Academiei Române atunci, scria că fenomenul manelizării tinde să acapereze societatea românească și acest aspect nu este unul de bun augur. Iată un fragment care a apărut și în volum: „Nația noastră părăsită în mizerie și manelism are nevoie de modele. Trebuie să creadă în ceva, trebuie să-i dăm o speranță. Este fenomenul <manelizării> ireversibil? Nimic nu se poate face împotriva ofensivei prostului gust? Mitică al nostru șmecher și guraliv care apare în fiecare seară pe sticla televizorului, Mitică – omul de vorbe – nu poate fi oprit? Neguțătorii de <drepturi litigioase> nu pot fi cercetați și stopați de o justiție care ar trebui să fie incoruptibilă? Nu s-ar putea ca intelectualii români lucizi și patrioți de azi (scuzați de vorbă proastă!) să ofere nației lor și altceva decât disperarea lor, altminteri îndreptățită? Nu se poate, chiar nu se poate ca în locul intoleranței și mârlăniei să introducem toleranța activă și comportamentul civilizat?” (Eugen Simion, dintr-un volum „Fragmente critice”).

România între educație, intoleranță și mârlănie…

Intoleranță, mârlănie… o spune un om care a primit titlul de academician, deci un om cu destulă educație ca să ne poată trage de mânecă spunându-ne ”hei, ai greșit, oprește-te!”. Iar noi ce facem? Continuăm ca și cum nimeni și nimic nu contează în fața propriilor opinii și interese, în fața a ceea ce ne dorim, cu orice preț. Chiar cu prețul călcării în picioare a unei istorii care începuse binișor. Pentru că trebuie să recunoaștem acest aspect: România putea să meargă pe calea cea bună. Are universități, cum nu avea pe vremea lui Bălcescu, Eminescu și alți iluștri înaintași care au învățat iluminismul și Renașterea în țările de unde aceste curente au înflorit și au strălucit. Ei au avut șansa lor. Dar noi ce șanse creionăm? Cu universitățile noastre unde au crescut doctoratele plagiate? Plagiat care, se știe, este furt.  

O lume cu prea multe defecte

Noi, astăzi, cum ne educăm copiii? Oferindu-le neșansa de a trăi într-o lume cu prea multe defecte? O lume care le dă modele-teste pentru examene din primele zile de an școlar și îi lasă să creadă că, dacă tocesc pe rupte la aceste modele de exerciții, vor fi fiind, la capătul anului de studiu, mai buni, lăsând lecțiile neînvățate și zeci de cărți necitite? 

O lume în care se decopertează străzile în noiembrie, se recompun trotuare în toamnă și apoi se lasă totul așa cum e, că doar se poate trăi și-așa, în noroi, până-n primăvară, când se vor putea continua lucrările stradale? Asta nu se întâmplă oriunde în România, ci chiar în Brăila noastră cea de toate zilele. Dar ne-am obișnuit, nu-i așa? Și obișnuința, acest dusman al binelui, este „prietenul” de fiecare zi al omului. Un prieten fals, ca și manelele moderne pe care le ascultă la Brăila mult mai mult de douăzeci și ceva la sută din populație. Cântece în care se ridică în slăvi individul fără scrupule, cel care vrea bogăție și bani fără să muncească, care vrea strălucire și glorie fără să învețe. 

Din filmele noastre eroii, personajele bune, au dispărut.  

Cam așa încep să creadă și copiii că s-ar putea trăi dacă nu vor apărea eroii vieții adevărate, nu cei din desene animate sau filme americane – că din filmele noastre eroii, personajele bune, au dispărut.  

Măcar pentru copii ar trebui, întâi de toate, oamenii din mediul educațional să vorbească despre fenomenul manelizării și să îi invite pe copii să asculte muzică adevărată, de calitate. Să le spună că au existat o Maria Tănase în muzica populară, care culegea folclor de la oamenii satelor și înfrumuseța apoi melodiile cu talentul ei. Că a existat o Gabi Luncă spre exemplu, în muzica lăutărească, iar cântecele ei au un farmec pe care falsele manele contemporane cu strălucirea gablonțului ordinar și ieftin nu o au în fața aurului și platinei muzicale de calibru. 

Totul se acoperă cu un strat gros de gablonț și apoi toată lumea strigă: „E metalul prețios!”

Ar trebui ca oamenii din domenii de activitate de interes comunitar să se comporte ca și cum le-ar păsa de semeni. Spre exemplu în spitale: să se dea atenție pacientului, mai mult decât orice altceva. Sau în administrația publică: să se dea atenție cetățeanului plătitor de taxe de impozite, nu salarizării angajaților în primul rând. Sau oamenii de stat: să nu se mai creadă centrul universului. Sau policitienii: să nu mai viseze cai verzi pe pereți, pentru că ei ajung în funcții doar ca să gândească legi pentru cetățeni și pentru binele comun. 

Dar exact aici, la aceste ultime capitole din viața noastră cea de toate zilele, se remarcă și se face vizibilă manelizarea. Distorsionarea sensului prim. Denaturarea. Falsitatea. Totul se acoperă cu un strat gros de gablonț și apoi toată lumea strigă: „E metalul prețios!”. Dar nu e. Ne mințim, grosolan, pe noi înșine. Ne lăsăm mințiți de alții. Și nu mai înțelegem nimic. Uităm că trăind în societate, nu putem decât să călcăm pe urmele pașilor celor dinaintea noastră. Și dacă vom călca pe urme greșite, va fi vai și amar. Ceea ce se cam întâmplă. Și dacă nu ne place, ne prefacem că nu e adevărat. Și asta se întâmplă.

Brăila la alegerile 2024 – către normalitate … sau lasă că merge și așa…

Ceea ce e foarte grav. În plus, se apropie alegerile de anul viitor. Dacă și acolo va continua să ne bântuie spectrul manelizării, tăvălugul va fi doar o prea frumoasă metaforă a unei realități triste. Exact cum arată acum străzile urbei brăilene. O vagă urmă de posibile străzi frumoase. O promisiune neîndeplinită; nu se mai vede de gropi… 

Manelizare. Și, culmea, unora ajunge să li se pară firescul, normalul.. spunându-și că merge și așa… 

Dar nu merge decât în sensul greșit.