Perioada Crăciunului este, în calendarul obiceiurilor și tradițiilor populare românești, una plină de întâmplări și povești care s-ar putea pierde dacă oamenii nu ar avea grijă ca ele să rămână, măcar în cărți dacă nu și în viața reală. Este și cazul tradiției referitoare la tăiatul porcului, în ziua de Ignat – 20 decembrie, când în casele gospodarilor era animație și toate treburile erau cu rost. Anumite gesturi erau încărcate de puternică simbolistică, uneori provenită din zone de dinainte de creștinism.    

În modernitate e posibil să nu mai regăsim, în această zi, mirosul de porc pârlit pe străzile rurale. De asemenea, s-ar putea să auzim expresii de genul „bine că există magazinele, să ne pregătim de sărbători”, ceea ce este doar o formulă prin care se concretizează îndepărtarea evidentă de spațiul mirific al sărbătorilor tradiționale. Copiii s-ar putea să nu știe cum e să te gonească mama din curte pentru că urma gestul, pentru unii criminal, prin care era înjunghiat porcul. Nu vor ști nici cum e gustul șoriciului proaspăt care a fost pârlit sub strat gros de paie.

Nu doar copiii, ci și adulții, nu vor înțelege poveștile despre pomana porcului – acele bucăți de carne cu grăsime care erau pregătite la foc iute pentru cei care au ajutat la tăiatul porcului; e post, dar în ziua Ignatului se trecea peste regulă. Și, în general, povestea porcului de Ignat ar putea deveni doar o legendă oarecare într-o lume care se tot îndepărtează de zonele frumoase ale trecutului, cum sunt cele reprezentate de sărbători.       

Vom apela la carte pentru mărturii credibile și girate de specialist, raportate la tradiția despre care facem vorbire. Cartea este „Ghidul sărbătorilor româneşti” de Irina Nicolau, apărută la Humanitas în 1998.  

„Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc? Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 decembrie (…) În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul. Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea. Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat. Când tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”. Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își vizează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii. Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă… 

La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși. Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună. Ca să nu se strice sămânța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sânge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare. Cu sânge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși. După ce a fost tăiat, capul porcului se cântărește. Trupul se zice că este de zece ori mai greu. Când porcul este negru, se adună sânge într-o strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură. Untura de la porc e bună de vrăji. Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului. Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite. În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea. Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat. Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină. 

Sărbătorile, între alte funcții, o au și pe aceea de a ritma munca. Există un timp al torsului, alt timp al țesutului… Femeile știu aceste lucruri”. 

Irina Nicolau (1946 – 2002) este una dintre personalitățile care și-au pus amprenta asupra vieții culturale, oferind din bogăția cunoștințelor sale peste tot unde a activat. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1964 – 1969), devenind apoi cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor (1970 – 1989). După 1990, a intrat în echipa cu care pictorul Horia Bernea a dezvoltat Muzeul Ţăranului Român. După tată, Irina Nicolau era aromâncă, şi grecoaică după mamă, cu origini brăilene.