Ziua de Ajun – 24 decembrie – marchează debutul obiceiurilor de Crăciun. Cete de colindători merg la colindat din casă în casă, obicei cunoscut și ca Moș Ajunul, Bună dimineața la Moș Ajun sau Colindișul. Sunt zone în care se colindă nu doar în Ajun, ci în toate zilele Crăciunului și chiar de Anul Nou. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă.
Colindele sunt cântece tradiționale românești, urări de tip epico-liric pentru fertilitate și belșug, datând din perioada precreștină. Inițial, obiceiul avea o funcție ritualică, fiind legat fie de începutul anului agrar, fie de sfârșitul lui. Colindele erau menite șă să alunge spiritele lui Ianuarie. Abia în Evul Mediu peste colinde s-a suprapus și elementul creștin, sub influența Bisericii.
Colind sau corind se numește și bățul din alun, construit special pentru acest rit, folosit în timpul ceremonialului, la lovirea sau atingerea unor obiecte și ființe aflate în acel moment în gospodărie, gest care semnifică ritualistic conferirea unor calități de creștere, trăinicie, sănătate, întinerire (Institutul Național al Patrimoniului).
Colinde laice și colinde religioase
Colindele laice fac referire îndeosebi la trei aspecte din viața satului românesc: gospodăria, puterea şi frumuseţea tinerilor, eroismul şi iubirea în perspectiva căsătoriei (Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti). După tema lor și după destinatar, există colinde de gazdă, de fată, de băiat, de tineri însurăței, de logodiți, de pețit, profesionale, cosmogonice, mito-religioase și religioase. Indiferent de temă, colindătorii sunt purtătorii unui mesaj pentru gazdă, menit să-i aducă prosperitate, să o facă mai sănătoasă, mai credincioasă, mai bună, mai fericită. La casele unde nu erau primiţi sau găseau poarta încuiată, rosteau „descolindări”, formule de urări negativ-umoristice adresate gazdei, ori luau poarta şi o mutau din loc.
În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creștine, așa cum descrie Mircea Eliade, istoric al religiilor, în lucrarea sa, Istoria credințelor și ideilor religioase:
„Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii”.
În prezent, colindatul are un aspect aproape exclusiv creștin. Colindătorii îi simbolizează pe îngerii care cântau deasupra ieslei, vestind nașterea Mântuitorului. În contemporaneitate, obiceiul și-a pierdut din funcția ritualică, având mai mult caracter de spectacol.
