Despre anotimpul frigului în orașele noastre sau… cum ajungi să regreți comunismul la Brăila

Mulți așteptam cu nerăbdare primii fulgi de nea, chiar dacă această trecere către alt anotimp înseamnă frig, aduce gheață pe trotuare și carosabil, nervi în trafic, mâini înghețate ori nasuri în batistă. 

Vremea capricioasă, cu temperaturile exagerat de mari din ultima perioadă, ne-a făcut să dorim parcă și mai mult sosirea iernii, anotimp care să semene cu ceea ce era altădată: ninsoare ca în povești, strat generos de zăpadă, gerul care distruge microbii. 

Dar în același timp am uitat că această frumusețe în tonuri ireale de alb vine și cu unele inconveniente. Dacă a nins, nu înseamnă că zăpada va rămâne veșnic albă sau că nu va începe să se topească, transformând trotuarele în zone imposibil de descris cu elementele unui limbaj confortabil. Ca să nu mai vorbim de starea acestor trotuare, care și fără zloată tot enervante sunt, atâta vreme cât și cele reparate nu reușesc să arate ca noi-nouțe. Denivelări de toate dimensiunile produc senzația de derdeluș atunci când stratul de zapadă s-a bătătorit îndeajuns de mult, iar atunci când temperatura mai scade un pic, mersul pe jos îți solicită caracteristici de reprezentant al circului. Trebuie să fii acrobat, să îți poți ține echilibrul, ca la mersul pe sârmă, pe aceste trotuare unde se pare că nimeni nu și-a dat interesul să lucreze cu respect pentru profesie și pentru cetățenii beneficiari.

Toate lucrările de reparații și modernizări de drumuri la Brăila încep în același timp … și se termină înainte de alegeri…

În plus – și aici ar trebui să „mulțumim” modernității care vine la pachet cu schimbări de optică, nu întotdeauna în beneficiul a ceea ce unii dintre noi numim civilizație – mai binele nu e deloc frate cu binele. Spre exemplu, acest zel al autorității locale brăilene de a începe toate lucrările de reparații și modernizări de drumuri în același timp, dar prea târziu în an, astfel încât acum – în prag de iarnă – mare parte din oraș este un șantier. Multitudinea de trotuare și străzi sparte exact asta așteptau… să ningă, să plouă și să se formeze zloata, poleiul, să îți vină să regreți vremurile comunismului.

Educația între comunism și democrație

De ce musai comunism? De unde această trimitere? Ei bine, cine a trăit atunci își amintește, cu siguranță, și altceva decât ceea ce se comentează îndeobște când se fac unele comparații între regimuri. Acum, în ceea ce numim democrație, există mai multă libertate. Inclusiv una care nu te mai scoate la dat zăpada de pe trotuare și din fața/ spatele casei și a blocului. Dar atunci, în regimul – cu prea multe aspecte – de tristă amintire, oamenii ieșeau să degajeze singuri toate zonele de circulație după ce ningea. 

Acum toată lumea spune că e de datoria autorității locale să curețe zăpada de pe trotuare și își vede, bine mersi, de ale sale. Pentru că ea, lumea aceasta vocală – care are drepturi… am înțeles… numai la drepturi ne e mintea – are senzația că este deținătoarea adevărului și a dreptății. Că nu trebuie să dea zăpada decât în dreptul propriei uși și a propriului autoturism. Atât și nimic mai mult. Or, repet pentru cei care nu știu sau au uitat, înainte de 1989 oamenii ieșeau, imediat ce dădea zăpada, să facă zonele de circulație confortabile.

Ieșeau fiecare cu ce aveau pe-acasă, cu lopeți și chiar cu mături. Poate că uneori exista obligativitate, poate că era și frica de autorități… Aici ar trebui o adevărată lecție despre regimul totalitar dinainte de 1989 din România, despre partidul unic – nu îl mai numim – si despre cei care au contribuit la instaurarea și păstrarea prea multă vreme a acestui coșmar care a fost comunismul.

Lipsă de angajați, lipsă de utilaje, lipsă de simț civic

Puțini sunt, se vede, interesați și de dramele celor care au suferit repercusiuni pentru simplul motiv că nu doreau alinierea la cerințele partidului unic, puțini vor să își amintească de cei care au murit în închisorile comuniste, închiși fiind doar pentru că aveau alte idei. Copiii învață încă prea puțin la școală aceste aspecte; părinții și bunicii uită sau nu vor să povestească despre aceste lucruri. 

Dar în ciuda multor neajunsuri, vechiul regim avea și câteva aspecte care ar trebui să se regăsească în normarea vieții de zi cu zi și acum. Spre exemplu, controlul riguros al statului în ceea ce privește aspectele de bună conviețuire în comunitate, așa cum e cazul în situația menționată – dar complet neglijată – aici: cum ajungem să ne comportam ca niște acrobați pe străzile noastre deoarece aceste străzi au rămas necurățate după ninsoare. 

Am înțeles că autoritatea locală s-a preocupat de decongestionarea spațiilor foarte circulate. Și că nu sunt destui angajați, nu sunt suficiente utilaje să facă totul. Pentru că furtuna de duminică a umplut orașul de crengi rupte, au fost lăsate la urmă trotuarele, inclusiv în ceea ce privește zăpada și eliminarea ei. Tare mi-e teamă că trotuarele oricum ar fi fost lăsate de izbeliște și fără alt motiv. Cum bine zicea cineva, se topește și singură zăpada, ce rost mai are să ne batem noi capul pentru așa ceva.

Binele comun și spiritul comunitar…dispărute fără urmă…

Și iată cum ajungem, cei care știm cum era în vechiul regim, să regretăm ceea ce ne nici nu visam că vom regreta vreodată. Ceea ce e grav. Nu pentru starea de spirit. Ci pentru starea de fapt. Pentru acest timp de azi, când nu mai reușim să fim coerenți cu noi înșine, din moment ce nici nu mai știm ce e bine, ce e corect. Când nici nu mai înțelegem unde au dispărut noțiunile de bun simț, spirit civic, respect, binele comun și spiritul comunitar. Oare au dispărut sau doar nu le mai folosim – dacă le vom fi folosit vreodată? Sau le scoatem din sertăraș numai când ne convine? 

Până la urmă, ne pasă tuturor cum trăim, asta e clar. Dar oare n-ar fi bine să fie o atitudine mai mult decât de nivel personal? Nu ar fi frumos să ne comportăm ca și cum ne pasă de ceilalți, de comunitate? Și acest „ne” pasă ar putea cuprinde indivizii din toate categoriile, de la simplul cetățean până la cei care au poziții de conducere, cum e cazul unui președinte de asociație de proprietari la o scară de bloc sau de consilier local, de primar.

Viața bate filmul… Filmul cu orașul plin de bălți și băltoace…

Așa credem noi că ar fi bine. Dar poate greșim. Poate visăm prea mult. Poate toți acești oameni, din comunitate, care nu au ieșit să dea zăpada de pe trotuare, din fața casei, a firmei unde lucrează, au fost îndreptățiți să se comporte astfel.  

Sau poate că nici nu ar mai trebui să avem opinii personale. Ca în comunism, când numai ce gândea și cerea partidul unic era voie. 

Dar indiferent de ceea ce vrem sau gândim, realitatea e mereu alta. Viața bate filmul, se spune. Așa e și acum. Filmul cu orașul prin care oamenii circulă, făcând echilibristică, rulează pe ecrane. Acum va fi un film cu echilibriști printre bălți și băltoace. Dar ne-am obișnuit și cu asta, nu-i așa?