Despre bani, handbal și eficiența investiției

Recent, pe adresa redacției, am primit un comunicat de presă emis de către HC Dunărea Brăila, urmare a discuțiilor iscate în spațiul public, în zona politicienilor locali mai ales, despre finanțarea echipei brăilene de handbal (n. red. Articole pe care le regăsiți aici și aici).

Semnatarul acestui comunicat, Adrian Manole, președintele HC Dunărea Brăila, a simțit nevoia, în termeni decenți, să explice o parte din necesarul care se cere cheltuit pentru performanță, la un club cu pretenții și aspirații de cupe europene.

Înainte de a ne lansa și noi în explicații, este nevoie să apelăm la o veche vorbă din popor care spune că ”banul, aceeași sumă, are valoare mare când îl dai și valoare mică atunci când îl primești”. Tâlcul din vorba respectivă probabil că este subînțeles cu ușurință.

Vă propunem, stimați cititori, un joc de imaginație. Să presupunem că vă oferă cineva, când vă întoarceți de la serviciu către casă, suma de 100 de lei, fără a vi se cere ceva în schimb. E ok, acceptați, dar nu vi se pare că v-a dat prea mult și că se putea să primiți mai mult. Deci suma de 100 de lei, în acest caz, este mică.

Mergem pe aceeași logică și presupunem, de această dată, că trebuie să dați suma de 100 de lei cuiva, fără a primi un serviciu sau altceva în schimb. Ori chiar să plătiți cu această sumă un serviciu. Mai este egală suta de lei pe care o dați cu suta de lei pe care ați primit-o? Cred că nu. Aceeași 100 de lei în valoare nominală a crescut mult când trebuie dată, nu primită.

Sunt suficienți 3,7 milioane euro?

Coborâm în concret și vorbim despre situația finanțării handbalului brăilean. Suma de 3,7 milioane de euro, provenită din două surse publice (Consiliul Județean și Consiliul Local), la care se adaugă și bani proveniți din sponsorizări, compun un buget decent pentru clubul de drept privat care ne reprezintă național și peste hotare.

Este foarte greu de comensurat, prin instrumente statistico-economice, așa numitul ”return of investment”. Să ne aducem aminte însă că atunci când această echipă nu exista, la nivelul la care să se bată pentru Cupa României, campionatul național de tineret ori cupele europene, nu era mai bine Brăilei.

Bugetul HC Dunărea este unul mediu în handbalul de performanță românesc și european

De asemenea, trebuie precizat că acest buget, deși la prima vedere pare mare, este unul mediu în handbalul de performanță românesc și european. Adică el ajunge cam pentru ceea ce face acum clubul brăilean, dar nu permite urcarea ștachetei spre grupele Ligii Campionilor, de exemplu.

Lipsa unei săli propice, altă problemă de infrastructură, face ca aceste costuri de competiție să fie și mai ridicate. Clubul nu își poate propune să construiască o sală proprie, acest apanaj fiind, mai degrabă, al autorităților publice.

Măsurarea exactă a eficienței investiției în sport este imposibilă

Pe lângă imaginea câștigată prin handbal, să nu uităm că sunt locuri de muncă, impozite la bugetul local, venituri din industria turismului și altele asociate. Aceste beneficii nu merg către clubul de handbal, ci către comunitatea locală. Oricum am da-o, măsurarea exactă a eficienței investiției în sport este imposibilă, chit că ne referim la imagine, performanțe, sănătate etc.

Ar mai fi de semnalat un aspect care, chiar dacă nu a fost acum subliniat, a mai fost amintit uneori. Altădată, echipele erau finanțate de localități și erau alcătuite, majoritar, din localnici, deoarece așa era contextul socio-economic. Acum, de când cu globalizarea, oricine poate veni să trăiască și să muncească la Brăila, cum orice brăilean se poate duce oriunde, la București sau în America, pentru a-și găsi un trai mai satisfăcător.

Concluzii

Un astfel de material, evident, poartă o pecete subiectivă. De aceea noi, jurnaliștii, este bine să ne ferim de o concluzie concretă și subliniată, lăsând onorata opinie publică să decidă.

Din punctul nostru de vedere, investiția publică brăileană, județeană și locală, în handbal, este necesară și produce efecte pozitive. Sigur că sunt, poate, lucruri de îmbunătățit și de implementat o strategie mai eficace, dar, stând și analizând, parcă sunt mai multe aspecte pozitive decât cele negative, în această problematică.

Mai trebuie să fim conștienți și că economia de piață românească nu are capacitatea, precum în Occident, de a susține performanța sportivă. Exceptând fotbalul, la toate celelalte discipline sportive, inclusiv olimpice, fără intervenția statului, ar exista un mare zero.

Ar fi mai bine așa?